Deep Throat este, cu sigurantă, una din piesele de rezistentă ale cinematografiei dedicate adultilor. Lansat în anul 1972, filmul a avut un succes incredibil la public, lucru care l-a transformat, dintr-o productie cu buget redus într-una care a atras încasări estimate între 30 și 50 de milioane de dolari. Impactul lui asupra culturii pornografiei nu poate fi ignorat nici acum, iar faptul că succesul a fost binemeritat devine evident de îndată ce îl vizionezi.
Înainte de orice, țin să clarific un aspect încă de la început – filmul ARE o poveste. Tehnica narativă pe care filmul o propune este nu numai eficientă, ci și surprinzătoare, întrucât acesta îmbină aspectele ficționale cu cele cât se poate de plauzibile, într-un rezultat savuros. Astfel, personajul principal al poveștii este Linda, o tânără frustrată din cauza problemelor de ordin sexual, care-și stabilește ca scop descoperirea motivelor pentru care nicio relație de acest gen nu o poate satisface pe deplin. După o serie de experiențe eșuate cu diverși bărbați cunoscuți prin intermediul celei mai bune prietene, misterul problemei Lindei este dezvăluit de un doctor, după un simplu consult. O malformație din naștere face ca clitorisul Lindei să fie de fapt plasat greșit, undeva la nivelul traheei, lucru care, automat, atrage după sine imposibilitatea acesteia de a simți plăcerea dorită în timpul actului sexual. Rezolvarea problemei vine odată cu schimbarea perspectivei personajului asupra actului în sine și practicarea lui astfel încât punctul vizat să fie atins... și scopul, deopotrivă.
Scenele sunt explicite, filmarea se face atât din mână, cât și de pe trepied, atunci când acest lucru se cere natural, iar cadrele de zoom in, zoom out și travelling sunt des întâlnite în momentele de dialog și construcție ale poveștii. În scenele specifice filmelor pentru adulți, însă, camera ajunge în locuri aproape imposibile, pentru a reliefa autenticitatea acțiunilor, iar mobilitatea în astfel de momente se realizează cu ajutorul filmării din mână și prin mai multe camere poziționate strategic. Povestea este structurată și ilustrată într-un mod profesionist, iar soundtrack-ul joacă un rol important, fiind realizat special pentru film (în consecință, mesajul transmis prin versuri și efecte date de instrumental este cât se poate de relevant). Un lucru interesant este acela că, de fapt, coloana sonoră a filmului a costat mai mult decât producția în sine (aproximativ 25,000 de dolari, față de 22,500, cât însumau costurile de filmare și onorariile echipei).
Un plus ar fi, după părerea mea, faptul că filmul se folosește din plin de comicul situației, prin muzică, limbaj, ilustrație și chiar poveste în sine, lucru care îl face să nu poată fi privit ca un act vulgar. În plus, pionieratul în domeniu nu poate fi ignorat.În ceea ce privește jocul actorilor, acesta putea fi, într-adevăr, mai bun, însă ce apreciez cu adevărat în legătură cu acesta este faptul că nimic nu este la fel de exagerat cum am fost obișnuiți să vedem în producțiile de gen ale momentului. Filmul abundă, într-adevăr, în cadre-detaliu, extrem de îndrăznețe, și urmărește în același timp emoțiile vizibile și expresiile relevante. Cu toate astea, îmbinarea cadrelor nu rezultă un produs rece, fals, ușor recognoscibil în produsele cu efect „ieftin” mult mai recente. Naturalețea unor cadre naște chiar o oarecare vinovăție voyeuristică, iar asta nu cred că poate fi decât o bilă albă în cazul unei astfel de producții.
Accentul nu pare a fi pus pe aspectul actorilor, nici chiar pe calitățile lor actoricești, ci mai degrabă pe disponibilitatea lor de a experiemta ceea ce filmul le cere – lucru care e întru totul de înțeles dacă luăm în cosiderare perioada în care acesta era lansat.
Fetișismul se manifestă subtil, dar constant, prin diverse costumații, statutul de „fizioterapeut” al Lindei, aparițiile constante ale unor tipologii aproape stereotipice când vine vorba de fantezii – doctorul, asistenta, banditul etc. Ideea de „role-play” nu e încadrată însă forțat, ci e prezentată astfel încât să fie relevantă pentru poveste și natural percepută de către public.
În consecință, Deep Throat este un film care este clădit pe tabu-uri, special pentru a le demonta. Puterea sexuală a vremii venea ca o consecință firească a scepticismului care învăluia orice astfel de manifestare. Libertinismul era „ambalat” cu atât mai bombastic cu cât puțini aveau curajul să riște pentru o astfel de cauză, iar cei care o făceau, nu se dădeau în lături de la nicio metodă. Tocmai din aceste motive, Deep Throat este un film de văzut și de recomandat – un film despre sexualitate și evoluția ei, care a schimbat percepții și care face ca, până la urmă, să realizăm că diferențele între generații nu sunt poate atât de mari precum le-am crezut a fi.
Deep Throat, Statele Unite ale Americii, 1972, 61 min
Regia: Jerry Gerard
Cu: Harry Reems, Linda Lovelace
Nasty Chatty
